vis…

Astepti pe cineva?
Nu stii pe cine?
Sau nu te-astepti decit pe tine
Sa te-nfruptezi din ce ti se cuvine?

Nu stii ca azi sau miine –
Vrei, nu vrei –
N-astepti decit sosirea Lui?

Si-oricine-ai fost
Sau vei mai fi,
Sosirea celui nechemat –
Fie ca-ti bate-n geam in zori de zi,
Fie ca-ti intra-n casa-n miez de noapte –
Exact in clipa cind ti-apare,
Doar te saruta si..
Dispare!…

Eu te primesc cu-aceeasi simpatie
Si-oricine-ai fi,

Al meu dulce vis esti pe vesnicie….

 

Anunțuri

inconjur

Inconjurat de oameni…si totusi singur….cam asa este definit omul din epoca actuala…traim in secolul vitezei si al noilor tehnologii….avem atatea lucruri…atatia oameni care ne inconjoara…si…totusi…suntem singuri….pentru ca suntem prea ocupati de nevoile noastre,prea ocupati cu noi insine pentru ai observa pe ceilalti…singuratatea este ceea ce ne defineste….Desi de mici…avem un grup social…asa zisii „prieteni”…cati din ei ne asculta atunci cand suntem tristi,suparati?…cati din ei ne ofera o imbratisare cand avem nevoie?… in cati din ei, oamenii avem incredere sa ne confensam ?si cati din ei nu ne tradeaza increderea…???cati????1 maxim 2….si atunci ne putem considera norocosi….

Cati din voi nu ati simtit vreodata ca in grupul in care va aflati nu va mai regasiti?…si cati dintre voi nu si-au dorit momente in care sa evadeze din ….cotidian??….cati dintre voi nu v-ati pierdut increderea in oameni..din cauza nepasarii,indiferenti celor din jurul vostru….??cati dintre voi nu ati simtit ca lumea din jurul vostru va judeca fara a incerca sa va cunoasca cu adevarat macar???am o mie de intrebari….ce cauta o mie de raspunsuri…

Ma uit in jurul meu si vad…zi de zi….fete tot mai triste,mascate de un zambest fals….o mare de oameni care comunica….dar de fapt tot singuri se simt… si mai  vad atat de putin oameni atenti la ceilalti….atat de putin oameni care se bucur de micile simplitati din jurul lor,cum ar fi:un cer senin,un rasarit,un asfintit…o ploaie de toamna…mirosul de iarba verde….cati dintre voi mai sunt atenti la aceste mici lucruri???…care ne fac viata mai frumoasa….

Si mai vad in jurul meu….oameni…care se mint singuri si se complac in propria lor nefericire…se mint acceptand lucruri care le displac, atunci cand sunt dezamagiti se  chinuiesc  privind lucruri care le amintesc de oamenii care i-au dezamagit si deseori se mint singuri…

Avem pretentia ca cei din jur sa fie sinceri cu noi si sa nu ne raneasca… dar oare noi, cat de sinceri suntem cu noi? Si de ce prin anumite fapte continuam sa ne ranim singuri? ??

ganduri….

Viata mereu m-a invatat si ma va invata ca nu ma pot baza pe oameni…oamenii sunt parsivi,mint mult si dezamagesc….si  mereu exact de la cine nu te astepti te va dezamagi…mereu si mereu….de aceea am ajuns la concluzia ca singura persoana pe care ma pot baza intotdeauna sunt EU!Intr-o lume in care fiecare incearca sa supravietuiasca,dupa putinta lui ,cred ca cea mai buna cale de a te feri de pericole e ai incredere doar in tine…de a avea micul tau coltisor intim…de a nu -ti impartasi cele mai ascunse ganduri….si pentru ca intotdeauna se va gasi cineva care data viitoare te va face sa lasi garda jos….cel mai bine e sa ai grija cui ii incredintezi increderea ta….sau poate nu e bine sa lasi garda jos nimanui…poate SINGURATATEA E SINGURA TA CALE….pe zi ce trece…incep sa cred ca si pentru mine singuratatea e singura mea cale…”ice type” cum zice un bun prieten…poate e mai bine asa….desi mereu am fost genul de om,care  a incercat sa se aproprie de oameni…care le-a accordat incredere…tot de atatea ori am fost dezamagita…

BUN VENIT SINGURATATE!!te imbratisez cu drag.

miss you…

A mai trecut un an si vor mi trece multi…dar mereu imi va fi dor de tine…mereu vei fi intr-un colt in inima mea….te iubesc,tata si mi-e dor de tine…

Au trecut 5 ani de cand nu nu am mai vorbit,5 ani de cand iti simt lipsa tot mai mult,5 ani de cand odata cu tine a murit si o parte din mine….5 ani de cand imi lipsesc vorbele tale…..5 ani de dor…

calmitate…

In sfarsit simt ca incep sa am parte de linistea mult dorita,de calm si de singuratate…sper ca aceasta perioada de liniste,meditatie  sa ma ajute sa imi restabilesc echilibru interior pe care l-am pierdut de ceva timp…sa invat sa ma pretuiesc mai mult si sa pot zambi cu tot sufletul,un zambet sincer si curat,…si mai sper sa pot uita toate amintirile urate,sa iert persoane care mi-au facut mult rau(sa le iert cu adevarat…nu numai vorbe)….sper sa devin un om mai bun,mai calm,mai bland si mai fericit….

„A-ti impodobi purtarea cu blandetea fata de oameni e mult, fiindca aici se vede cine poate uni iubire de frumos cu iubire de om.”(Epictet din Hierapolis)

singuratate…

Mi-as dori sa pot evada…sa pot petrece momente de singuratate pentru a ma gandi doar la mine,a fi libera,nu cum sunt in acest moment,intr-o „inchisoare”…o inchisoare  in care aparentele zic ca pot face ceea ce vreau,dar cand mai e doar un pas ceva ma intoarce din drum si nu ma lasa sa ies din labirintul asta atat de incurcat.Un labirint ce simt ca ma strange cu fiecare zi ce trece mai mult si nu ma lasa sa „respir”…Mi-as dori sa pot privi inainte  fara „sa trag cu ochiul” in spatele meu….Mi-as dori sa pot zambi din toata inima,un zambet sincer si curat de copil…dar tot ce mi-a ramas e o privire trista,ratacita…un chip ce nu il recunosc in oglinda…ganduri ce ma macina zi de zi….

Fiecare zi e ca o lupta cu propriul eu…

melancolie de toamna….

Toamna si-a facut simtita prezenta….si ca de fiecare data…in fiecare inceput de toamna se deschide un nou capitol din viata mea…mereu toamna trebuie sa o iau de la capat….fiecare toamna ma gaseste cu niste stari interioare greu de exprimat in cuvinte….odata cu trecerea anilor realizez ca nu ma pot baza pe nimeni,decat pe propria persoana..tot mai multi oameni dezamagindu-ma pe zi ce trece,facandu-ma sa imi dau seama ca nu ar trebui sa am incredere in absolut nimeni….odata cu fiecare dezamagire se mai rupe o bucatica din inocenta mea,pe care mult as vrea sa o pastrez cu mine….devin mai inumana si mai insensibila pe zi ce trece ,poate uneori exact cu persoanele care nu merita….desi uneori mintea imi zice ceea ce trebuie sa fac corect,inima nu ma lasa si inca mai gresesc,realizez ca ceea ce fac nu e bine pentru mine si totusi o fac…inca mai gresesc….inca mai sper la o schimbare….

sentimente

Mi-e dor de mine insami…mi-e dor să fiu fericita…mi-e dor de zambetul meu sincer de copil…mi-e dor de „Ioana” din trecut……mi-e dor de „Ioana” cea calma,cea senina….cea care credea ca viaţa ei poate fi mai bună….acum ma uit in oglinda si vad…doar un suflet trist,singuratic…o urmă din mine…un suflet ce zambeste fals…o simpla masca…pe care uneori o pierd in fata ta…si lacrimile imi cad intr-un mod incontrolabil…sentimente ce nu le pot controla,intelege si cu atat mai putin le pot explica…ma doare nepasarea,indiferenta celor din jurul meu…si ma doare ca putinele persoane care ma inteleg sunt departe de mine….ma doare simtirea asta acuta…si faptul ca nici macar nu sunt capabila sa astern totul pe o hartie…trairile sunt prea multe…si cuvintele prea putine…teama…singuratate…tristete…confuzie…nesiguranta….durere….

reading…

In momentele de singuratate acuta( si nu nu sunt singura,sunt inconjurata de oameni…doar ca ma simt singura uneori)….singurul lucru care imi face placere…e sa beau o ceasca enorma de cafea…sau mai multe chiar…si sa citesc…se pare ca cartile sunt singura mea alinare….si pentru ca de ceva vreme nu ma separ de Cioran….iata si „cateva „randuri ce imi plac mult…:

„Stînd într‑o contemplaţie liniştită, fixat şi suspendat sub eternitate şi auzind tic‑tacul unui ceas sau orice ritm ce ar semnifica progresul în timp, este imposibil să nu simţi toată absurditatea mersului în timp, a mersului mai departe, tot nonsensul evoluţiei şi al oricărui fel de desfăşurare. De ce să mergi mai departe, de ce să mai trăieşti în timp? Revelaţia subită a timpului în astfel de contemplaţii, care dă acestuia o proeminenţă vie şi strivitoare, pe care n‑o are niciodată în existenţa zilnică, este fructul unui dezgust de viaţă, al unei incapacităţi de a mai continua cu aceeaşi poveste. Şi cînd această revelaţie se întîmplă în noapte, absurditatea înaintării în timp se măreşte de senzaţia unei indescriptibile singurătăţi, deoarece atunci, departe de oameni şi de lume, rămîi singur cu timpul în faţă, într‑o ireductibilă dualitate. Timpul, în această senzaţie de părăsire nocturnă, nu mai e umplut cu nici un lucru, cu nici o acţiune şi cu nici un obiect, ci seamănă unui vid ce creşte progresiv în existenţă, unui vid în continuă dilatare şi evoluţie, ca o ameninţare de dincolo de lume. Nu mai poţi auzi în liniştea şi tăcerea contemplaţiei decît ritmarea timpului în tine, sunetul şi pocnetul repetat asemenea unui dangăt de clopot într‑o lume moartă. Drama omului şi a timpului n‑o trăieşte decît acela care a separat timpul de existenţă şi care în această disociere, fugind de existenţă, e apăsat de timp. Şi acela simte cum creşte în el timpul asemenea morţii.
Singurul lucru care‑l poate salva pe om este iubirea. Şi deşi atîta lume a susţinut această afirmaţie, este a nu fi încercat niciodată iubirea, pentru a o declara banalitate. Să‑ţi vină să plîngi atunci cînd te gîndeşti la oameni, să iubeşti totul, într‑un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie cînd te gîndeşti şi la lacrimile ce încă nu le‑ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranţelor.
Oricît m‑aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele, deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele.
Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr‑o mare iubire nu. Iar atunci cînd iubirii tale i s‑ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, cînd toţi oamenii te‑ar abandona şi cînd singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n‑au putut pătrunde în alţii ca să‑i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrînge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură. Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adîncimilor.
Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întîiului termen. Dar cine poate avea o iubire atît de mare?”